Principalele componente ale parodonțiului
marginal profund sunt:
- cementul radicular;
- desmodonțiul;
- osul alveolar.
CEMENTUL
RADICULAR
Este un țesut de tip
conjunctiv, cu un grad ridicat de mineralizare, care acoperă suprafața
radiculară a dinților și, uneori, o mică porțiune din coroana dintelui.
Cementul este interfața
dintre rădăcina dintelui și desmodonțiul din spațiul dento-alveolar.
Raportul topografic
între cement și smalț poate fi:
- cementul acoperă smalțul
cervical în 60-65% din cazuri
- cementul vine în
contact cu smalțul în 30% din cazuri;
- cementul nu se întâlnește
cu smalțul, lăsând o mică porțiune de dentină descoperită în 5-10% din cazuri.
Cele trei situații se pot întâlni chiar la același dinte.
Cementul este în cea mai
mare parte dispus radicular. La om, cementul coronar este un
strat subțire, slab reprezentat, care acoperă o mică porțiune din extremitatea
apicală coroanei sau poate lipsi.
Cementul coronar este
bine reprezentat la ierbivore, unde joacă un rol în fixarea dinților în
alveole.
De-a lungul rădăcinii,
cementul este mai gros în treimea mijlocie și cel mai gros în treimea apicală
fiind produs de celulele specializate: cementoblaste, cementocite.
Cementul
primar, acelular este
dispus, în special, în jumătatea coronară a rădăcinii (sau pe 2/3 din lungimea
ei). Histologic, prezintă linii de
apoziție paralele în general între ele și suprafața radiculară. Ele
reflectă apoziția ciclică, periodică de cement, care se continuă în tot cursul
vieții. Această proprietate a cementului contribuia la îmbunătățirea implantării și explica procesele
reparatorii care se produc după fracturile radiculare.
Grosimea stratului de
cement acelular variază de la câtiva µm în timpul erupției la 50 µm intre 11 și
20 ani și până la 130 µm la adult sau chiar mai mult, peste 500 µm la persoane
vârstnice. În grosimea sa sunt prezente fibre de colagen denumite intrinseci (care aparțin cementului)
spre deosebire de cele provenite din desmodonțiu care sunt fibre extrinseci.
La microscopul
electronic, cementul acelular demineralizat prezintă benzi formate din fibrile
de colagen, dispuse mai mult sau mai puțin perpendicular pe suprafața rădăcinii
și care derivă, în principal, din fibrele ligamentului periodontal, fibrele extrinseci
fiind produse și încorporate, treptat, în matricea cementului sub acțiunea
cementoblaștilor. Aceștia sunt celule similare morfologic cu fibroblaștii și
sunt situate în desmodonțiu, de-a
lungul suprafeței radiculare, unde formează o matrice nemineralizată: cementoid sau precement. În timp,
această matrice se mineralizează împreună cu fibrele de colagen descrise mai
sus. Ele reprezintă fibrele lui SHARPEY, termen utilizat pentru a desemna toate
fibrele inserate cu un capăt în
cement și mineralizate la acest
nivel.
Compoziția
cementului
fibrilar, acelular:
Substanța
minerală a cementului este reprezentată de cristale fine, aciculare de
hidroxiapatită, care formează 61% în greutate (31% în volum) și apă 12% în
greutate (36% în volum). Gradul de mineralizare a cementului este mai redus la
vârste tinere și mai mare la vârstnici.
În îmbolnăvirile
parodontale, cementul cervical expus agresiunii microbiene din mediul bucal se
poate hipermineraliza prin aport fosfocalcic de origine salivară.
Cementul
secundar, celular este situat în jumătatea apicală a rădăcinii și la nivelul
furcațiilor dinților pluriradiculari. Grosimea lui variaza între 130 și 200 µm.
În porțiunea mijlocie a rădăcinii, cementul celular poate acoperi o porțiune de
cement acelular depus anterior.
Dispunerea diferită a
celor două tipuri morfologice de cement celular și acelular - poate fi explicată
prin: functionalitatea crescută deasupra și sub punctul de rotație hypomochlion al dinlelui - unde deplasările sunt mai mari, inițierea
unor mecanisme de protecție printr-un metabolism mai intens, grație aglomerării
celulare de la aceste niveluri.
Compoziția
cementului
celular:
Substanța minerală este
mai redusă - 46% în greutate, dar matricea
organică este mai, bogată, fiind bine reprezentată de colagen tipul I,
(peste 90%) și III (cca 5%), glicoproteine și proteoglicani.
Cementocitele
sunt
celulele caracteristice acestui tip de cement și sunt situate numai în cement nu și în desmodonțiu,
staționare în lacune ale
cementului (numite impropriu cementoplaste). Lacunele au dimensiuni și forme
diferite și sunt unite între ele prin canalicule fine care se orientează
preferențial către desmodonțiu.
Cantitatea de fibre de
colagen provenite din desmodonțiu și fixate în cementul celular este mai mare decât
în cementul acelular. Fibrele SHARPEY sunt numeroase și prezintă o bună
mineralizare, în special periferică, în timp ce axul central este mai slab
mineralizat.
DESMODONȚIUL
Totalitatea structurilor
din spațiul dento-alveolar formeaza un complex morfofuncțional denumit desmodonțiu.
Spațiul dento-alveolar are o formă de clepsidră, fiind mai îngust în zona de
rotație a dintelui hypomochlion -
și mai larg in zona cervicală, respectiv apicală. Spațiul dento-alveolar este
vizibil pe imaginea radiologică ca o zonă de radiotransparență crescută.
Prin poziția punctului hypomochlion mai aproape de apex,
aproximativ la unirea a 2/3 coronare ale rădăcinii cu 1/3 apicală, lățimea spațiului
dento-alveolar înspre coronar va fi mai mare decât spre apical, datorită amplitudinii
mai mari a brațului de pârghie de 2/3 față de 1/3 din lungimea rădăcinii. În
medie, spațiul dento-alveolar măsoară 0,35 mm spre coroana dintelui, 0,25 mm
spre apex și 0,17 mm în zona hypomochlion.
Dimensiunile spațiului
dento-alveolar și deci ale desmodonțiului variază în funcție de :
- varstă: este mai larg
la adolescenți și tineri decât la vârstnici;
- gradul de erupție:
este mai ingust la dinții neerupți și incluși;
- gradul de funcționalitate
al dintelui: este mai larg la dinții cu funcție normală, activi și mai îngust
la dinții fără antagoniști.
Hiperfuncția prin
suprasolicitare mărește dimensiunile spațiului dento-alveolar;
- inflamația desmodonțiului;
- afecțiuni sistemice:
sclerodermia se însotește de o lărgire a spațiului dento-alveolar.
Suprafața
alveolară totală
variază între 50 și 275 mm² pentru monoradiculari și circa 450 mm² pentru
pluriradiculari.
Suprafața radiculară a
molarilor maxilari este cea mai mare, în raport cu alte grupe de dinți și
reprezintă 32% din suprafața radiculară a tuturor dinților.
La examenul radiologic,
spațiul dento-alveolar apare ca o zonă de radiotransparența crescută față de
rădăcina și osul alveolar.
Componentele desmodonțiului
sunt:
- substanța fundamentală;
- celulele;
- fibrele;
- vasele și nervii.
Substanța
fundamentală nu
se deosebește esențial de cea a corionului gingival unde a fost descrisă.
Celulele
Celulele din desmodonțiu
au funcția principală de menținere a sistemului fibrelor ligamentului periodontal
prin sinteza de noi fibre și remodelarea celor existente. Dintre celulele
desmodonțiului se disting:
Celulele
mezenchimale nediferențiate, dotate cu un înalt potențial de transformare în
celule ca: fibroblaști, cementoblaști și osteoblaști. Ele joacă un rol esențial
în procesele de structurare normală desmodonțiului, cementului și osului alveolar.
De asemenea, participă alături de alte sisteme reparatorii la fenomenele de
regenerare după intervenții chirurgicale asupra parodonțiului marginal.
Fibroblaștii formează
majoritatea celulară a desmodonțiului și sunt orientați cu axul lung, paralel cu
al principalelor fibre. Funcția principală constă în sinteza moleculelor de
colagen care formează fibrile și fibre. De asemenea, sintetizeaza matricea de
proteoglicani din jurul fibrelor.
Fibroblaștii acționează și
în sens invers prin degradarea fibrilelor de colagen de către colagenază, a
cărei activitate crește în cursul inflamațiilor și scade prin administrarea
locală și generală de tetraciclina.
Osteoblaștii sunt situați
în desmodonțiu înspre osul alveolar, în zonele de osteoformare și de
osteomodelare alveolară. Pot fi situați și în interiorul osului alveolar, în
lacune, ca osteocili.
Cementoblaștii
sunt
dispuși spre suprafața cementului și participă în procesul de cementogeneză.
Osteoclastele
acționează
împreună cu osteoblaștii în remodelarea osului alveolar.
Odontoclastele
sunt
celule cu rol în resorbția țesuturilor mineralizate, inclusiv cementul, fără a
se integra funcțional cu cementoblaștii. De altfel, remodelarea cementului este
un fenomen mai rar decât remodelarea osului alveolar.
Celulele
epiteliale provin
din teaca lui HERTWIG și diafragma epitelială în cursul cementogenezei și sunt
cunoscute ca resturile epiteliale MALASSEZ.
Celulele
de apărare ca
macrofage, mastocite, polimorfonucleare, limfocite sunt prezente în număr redus
în desmodonțiul normal.
Fibrele desmodontale.
Ligamentul periodontal
Cele mai numeroase sunt
fibrele de colagen, în proporție de 53-74%, puține fibre de oxytalan și rare
fibre elastice.
Fibrele
de
colagen sunt formate din fibrile.
Numeroase fibre de
colagen sunt grupate în benzi groase
care în totalitate formează sistemul ligamentutui
periodontal.
La dinții recent erupți,
numărul de benzi de colagen este de circa 50.000/mm² de suprafața radiculară,
iar la dinții maturi funcționali, numărul de benzi este de circa 28.000/mm², în
timp ce la dinții nefuncționali este de 2.000/mm².
Diametrul benzilor de
colagen este la dinții recent erupți de 2-3 µm și se dublează la dinții maturi
funcționali.
La cobai s-a evidențiat
un plex intermediar, rezultat
prin îndepărtarea capetelor fibrelor de colagen în zona mijlocie a traseului
lor dintre rădăcina dintelui și osul alveolar.
La om, existența acestui
plex nu a fost dovedită.
Orientarea
fibrelor se
face între osul alveolar și cement, după un traseu de cele mai multe ori oblic,
dinspre coronar spre apical și dinspre osul alveolar spre dinte. Traseul fibrelor
este ondulat, ceea ce le asigură un rol funcțional, deosebit în preluarea
solicitărilor exercitate asupra dintelui.
În zona capătului
dinspre osul alveolar, benzile de fibre sunt mai distanțate decât spre cement.
Capetele fibrelor
principale înglobate în osul alveolar și cement și care reprezintă porțiunile
mineralizate sunt fibrele SHARPEY. Dintre acestea, cele incluse în osul
alveolar sunt mai puține și mai distanțate pe unitatea de suprafața decât cele
incluse în cement.
Unele fibre au o direcție
paralelă cu suprafața rădăcinii și formează plexul fibrelor indiferente, mai eviden în jumătatea apicală a
rădăcinii. Fibrele "indiferente" pot fi înglobate parțial în cement.
Principalele grupe de
fibre ale ligamentului periodontal
1.
Fibrele crestei alveolare, ușor oblice, se întind de la marginea osului
alveolar spre cementul radicular, sub epiteliul joncțional.
2.
Fibrele dento-dentare sau transeptale sunt asociate fibrelor omonime ale ligamentului
supraalveolar si se dispun interdentar.
3.
Fibrele orizontale sunt dispuse în unghi drept fața de axul longitudinal al dintelui,
de la creasta alveolară la cementul radicular.
4.
Fibrele oblice sunt
cele mai numeroase și constituie suportul principal de susținere a dintelui în
alveolă. Se întind de la osul alveolar, spre cement, unde se inserează mai
apical decat pe os.
5.
Fibrele apicale se
întind radiar oblic sau chiar vertical de la vârful rădăcinii la osul înconjurător.
Cele mai prestigioase
studii - SCHOUR, NOYES, GLICKMAN, STERN, LISTGARTEN - nu menționeaza alte
tipuri de fibre (ca "fibre interradiculare", de exemplu).
Fibrele de
oxytalan sau
acido-rezistente sunt distribuite în principal în jurul vaselor de sânge. Cele
mai multe fibre de oxytalan din desmodonțiu sunt situate în apropierea
cementului și mai puține spre osul alveolar. Numeroase fibre de oxytalan sunt
chiar înglobate în cement, în special în treimea cerviclă a rădăcinii.
OSUL ALVEOLAR
Osul alveolar reprezintă
acea parte derivată din oasele maxilar și mandibulă, care servește la susținerea
și menținerea dinților. Osul alveolar este o prelungire apofizară a oaselor
maxilare și este format din:
1. osul alveolar
propriu-zis;
2. osul alveolar susținător.
1. Osul alveolar
propriu-zis este
compus dintr-o lamă subțire de os care înconjoară rădăcina și servește drept
suport de inserție capătului osos al fibrelor ligamentului periodontal. Osul
alveolar propriu-zis este reprezentat de corticala internă a osului
alveolar. Marginea coronară a osului alveolar este ondulată și corespunde în
primele faze de erupție dentară joncțiunii smalț-cement a dinților. La dinții
adulți, funcțonali se situează la 1-1,5 mm de aceasta joncțiune.
Osul alveolar
propriu-zis se mai numește și:
- lamina dura: radiologic apare
sub forma unei benzi lineare de radioopacitate crescută;
- lamina
cribriforma: prevazută
cu orificii prin care trec vase sanguine, limfatice și nervi din desmodonțiu în
osul spongios subiacent.
În fazele inițiale de
evoluție, lamina dura (corticala internă) are o structură de os
fasciculat caracterizat prin prezența a numeroase celule: osteocite, de
formă rotundă sau stelată, situate în lacune. Celulele stelate trimit
prelungiri citoplasmatice spre osteocite din lacunele învecinate printr-o rețea
de canalicule radiare. Matricea osului este formată din benzi de fibre
de colagen și are un grad variabil de mineralizare.
2. Osul alveolar susținător are
două componente:
-
osul medular, spongios sau trabecular și
- corticala externă.
Osul
medular, spongios sau trabecular este
alcătuit din numeroase spații căptușite cu un strat celular denumit endosteum.
Spațiile intraosoase
sunt separate prin septuri dispuse sub forma unor trabecule, care jalonează în apropierea laminei dura traseul funcțional al fibrelor Sharpey.
Zonele cele mai bogate în
os medular sunt la :
- tuberozitatea maxilară;
- molarii și premolarii
inferiori.
Măduva osoasă are funcție
hematopoetică și în raport cu vârsta este:
- roșie, bine
vascularizată, la tineri;
- cu fenomene de
degenerescență grasă, la adulți;
- cenușie, cu o
degenerescență avansată de tip fibros și calcară, la vârstnici.
Corticala
externă este
formată, în principal, din os haversian și poate fi vestibulară sau orală.
Grosimea sa vestibulară este mai redusă la incisivi, canini și premolari și mai
mare pe fața linguală. Corticala externă este acoperită de periost, un strat
fibros care include și celule: osteoblaști, osteoclaste și precursorii lor,
precum și un sistem vascular (activ în cursul fenomenelor de regenerare) și
nervos bine dezvoltat.
Conturul
crestei marginale a osului alveolar variază în funcție de forma rădăcinii și este,
în general, paralel cu joncțiunea smalț-cement.
În zonele unde rădăcina
prezintă o suprafața netedă, fără denivelari, marginea crestei alveolare are un
traiect drept. În zona convexităților rădăcinii, marginea crestei alveolare
prezintă un traiect rotunjit spre apical (aspect concav, de scoică), iar acolo
unde suprafața rădăcinii este concavă, traiectul marginii alveolare este
convex, arcuat ascendent (LISTGARTEN).
Septurile
interdentare au
dimensiuni și forme adecvate zonei interdentare pe care o ocupă. În locurile
unde dinții sunt mai apropiați aproximal, septul interdentar este îngust, slab
reprezentat sau absent înspre coronar, ceea ce explică evoluția rapidă a bolii
parodontale și existența cu predilecție a pungilor parodontale adevărate în
aceste zone și absența lor în regiunea vestibulară sau orală din imediata lor
vecinătate. În zona dinților anteriori, monoradiculari, septurile interdentare
au forma unor vârfuri sau lame ascuțite. În zona dinților posteriori,
pluriradiculari, septurile interdentare sunt mai bine reprezentate și conțin un
volum mai mare de os medular.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul a fost trimis cu succes!